Denumire ştiinţifică: Foeniculum vulgare L.

Denumire populară: Fenicul dulce, Molura

Descriere: Plantă aromatică anuala, bogată în uleiuri eterice.

Ecologie şi zonare: Plantă de origine mediteraneană ce este pretenţioasă faţă de căldură, sudul ţării noastre fiind limita nordică de răspîndire a speciei. Este sensibilă la variaţii de temperatură, solicitând veri lungi şi călduroase. Are de asemenea pretenţii ridicate pentru lumină. Ploile căzute în perioada înfloririi influenţează negativ fecundarea şi fructificarea. Faţă de sol este pretenţios, dezvoltîndu-se bine pe cele nisipo-argiloase, fertile, bogate în humus şi calciu. Feniculul este zonat astfel: Cîmpia Dobrogei, Cîmpia Olteniei, Cîmpia Timişului, Cîmpia Crişurilor ca zone foarte favorabile şi Cîmpia Bărăganului, Cîmpia Burnazului, Cîmpia Moldovei (jud. Botoşani), Cîmpia Covurlui (partea de est a judeţului Galaţi) - ca zone favorabile.

Tehnologie de cultură: Feniculul se seamănă pe terenurile unde s-au cultivat plante prășitoare sau grîu de toamnă. Pe un teren unde s-a cultivat fenicul, în anul următor nu se mai însămînţează această plantă; poate reveni pe acelaşi teren numai după 5 ani. Terenul se ară adînc şi se întreţine fără buruieni pînă la însămînţare. Deoarece planta nu suportă a fi îngrăşată direct cu gunoi proaspăt, acest îngrăşămînt se dă la cultura premergătoare. Însămînţarea se execută primăvara de timpuriu, la distanţa de 70 cm între rînduri şi la adîncimea de 2-3 cm. Planta fiind sensibilă la ger se face şi bilonarea. În cazul feniculului, bilonarea se execută în aşa fel încît tulpinile rămase după recoltare să fie acoperite cu un strat de pămînt de 7-10 cm. În regiunile secetoase tulpinile se taie la recoltare la înălţimea de 20-30 cm de la suprafaţa pământului, pentru a reţine zăpada.
De menţionat că prin scuturarea fructelor se îndeseşte cultura. Plantele răsărite trebuie ferite în timpul praşilei.
Feniculul produce încă din primul an de cultură, cu condiţia să fie însămînţat primăvara devreme, iar lucrările de întreţinere să se aplice la timp. Din anul II şi pînă în anul V se obţin recolte mari şi constante.

Recoltarea se face dimineaţa şi seara pentru a se evita scuturarea fructelor. Deoarece fructele de fenicul se scutură uşor şi trebuie să aibă o culoare verzuie cu uşoare nuanţe brune pentru a corespunde necesităţilor de consum, ele se recoltează în două faze astfel: - umbelele superioare, care ajung la maturitate cu circa o săptămînă înaintea celorlalte, sînt recoltate manual cu foarfeci de vie; ulterior, la maturarea în masă a celorlalte umbele, se face recoltarea mecanică. Plantele se leagă în snopi mici şi se aşază în picioare pentru a se usca. După 2-3 zile snopii se transportă la locul de treierat.

Bolile, dăunătorii şi mijloace de combatere:

De obicei, culturile de fenicul sînt atacate în perioada mai-octombrie de  cuscută (torţei) - care atacă mai ales tulpinile şi frunzele, din care cauză întreaga cultură poate fi distrusă.Ca măsuri preventive de combatere se recomandă ca materialul de înmulţire să fie complet liber de cuscută, iar lucrările agrotehnice să fie respectate şi executate cu toată atenţia.

- Sub nici un motiv pe terenurile pe care au fost cultivate leguminoase sau trifoliene nu se seamănă fenicul. Atunci cînd cuscuta a apărut, plantele atacate se scot la marginea lanului şi se ard. Acele părţi de teren de pe care s-au scos plantele de cuscută se vor prăşi adînc.

- Feniculul mai este atacat de mana feniculului (Plasmopara meifoeniculi), pătarea brună a frunzelor (Cercospora depressa) şi de lupoaie (Orobanche sp.).

Mana -atacă frunzele în tot timpul vegetaţiei. La început apare sub formă de pete galbene apoi brune, pe partea superioară a frunzelor şi ca o pîslă albă pe partea inferioară. Se combate prin lucrări agrotehnice şi stropiri cu zeamă bordeleză 1%.
Pătarea brună -produce pete colţuroase de culoare galbenă sau brună-cenuşie pe frunze, tulpini sau umbele în tot timpul vegetaţiei plantelor. Se combate prin arderea paielor de fenicul, asolament raţional, dezinfectarea seminţelor şi apărarea lor de cele bolnave.
Lupoaia -este o plantă parazită cu tulpina ramificată, de culoare galbenă, galbenă-verzuie sau cărămizie pînă la portocaliu, care atacă în întregime planta de fenicul, în tot timpul vegetaţiei. Se combate prin însămînţare cu seminţe bine curăţate, asolament de 4 ani, lucrări agrotehnice, distrugerea vetrelor şi arderea plantelor de lupoaie la marginea tarlalei.

Dăunători -feniculul este atacat de şoarecii de cîmp, omida de stepă şi molia anasonului. Şoarecele de cîmp atacă rădăcinile şi se combate prin momeli otrăvitoare, gazare cu sulfura de carbon şi cu ajutorul curselor. Omida de stepă atacă frunzele, partea superioară a tulpinii şi uneori chiar florile, în perioada mai-iunie (prima generaţie), iunie-iulie (a doua generaţie), august-septembrie (a treia generaţie). Ea se combate preventiv prin amenajarea de şanţuri de 50/50 om în jurul tarlalei, prăfuiri cu Heclotox 20-30 g la metru liniar şi prin arături adinci de toamnă. Plantele cu omizi se scot la marginea tarlalei şi se ard.

Compoziţie chimică: Fructele conţin 2-6% ulei volatil format din 50-60% anetol, limonen, α-pinen, fenconă, esdragol etc. la varietatea dulce şi din felandren la varietatea amară; lipide (cca. 15%), aleuronă (cca. 20%), derivaţi cumarinici, flavonoide (cvercetin sau camferoglicozid), flavonol-3-glucuronid, zaharuri, 7-8% substanţe minerale, mucilagii, ceruri, stigmasterină etc. Fructele de fenicul conţin ulei volatil obţinut prin distilarea cu vapori de apă a fructelor în prealabil zdrobite. Concentraţia de ulei volatil a diverselor varietăţi de fenicul este foarte variabilă. Principalul component al uleiului volatil este anetolul, şi anume transanetolul. Alte substanţe identificate în fructele de fenicul sunt: substanţe grase, proteice şi glucidice.
Acţiune farmacodinamică - utilizări terapeutice: Datorită componentelor din uleiul volatil are acţiune antispastică şi carminativă, sti­mulează secreţia lactată, fluidifică secreţiile bronşice şi are proprietăţi sedative. Acţiunea medicinală a preparatelor din fenicul constă în stimularea digestiei, efectul carminativ, galactogog, diuretic, expectorant, antitusiv şi vermifug. Prin depăşirea dozelor terapeutice survin aceleaşi efecte ca în cazul fructelor de anason.
Se recomandă ca antispasmodic, carminativ şi expectorant în bronşite. Intră în compoziţia ceaiului anticolitic, contra colicilor, contra colicilor pentru copii, ceai gastric, ceai pectoral, pulbere laxativ-purgativă etc.
Fructele de fenicul sînt contraindicate în ulcerul gastric şi duodenal, enterocolite cronice şi acute .

Indicaţii terapeutice:
Încă de pe vremea lui Hipocrat, feniculul era indicat în combaterea colicilor. Preparatele din fenicul sunt utilizate în meteorism, spasmele uşoare ale tubului digestiv, în bronşite şi traheite.

Preparare şi administrare:
Infuzia pentru adulţi - se prepară din 1 linguriţă de fructe zdrobite, într-o cană cu apă clocotită. Se lasă la infuzat 10 minute şi se strecoară. Se bea în trei reprize, după mesele principale.
Pentru combaterea colicilor la copii şi stimularea lactaţiei la mamele care alăptează, se prepară o infuzie din amestec de fructe de fenicul şi chimen.
La adulţi, fructele de fenicul  - se pot administra şi sub formă de pulbere, obţinută prin zdrobirea fructelor uscate. Se administrează 0,5-1 g pe zi, împărţit în două sau trei porţii.
Mierea de fenicul - se obţine prin mixarea uleiului de fenicul cu miere şi se administrează pentru calmarea tusei seci, câte o lingură, la nevoie.

Contraindicaţii, precauţii:
Nu este indicat în ulcerul gastric şi duodenal, în enterocolite acute şi cronice. Dozele mari pot da reacţii adverse însemnate, manifestate prin tulburări digestive şi nervoase, constînd în stare de agitaţie nervoasă sau chiar crize similare celor epileptice, uneori somnolenţă accentuată,etc. Cea mai eficientă măsură de protecţie este aceea de a nu recurge la formele concentrate ale remediului, la uleiul volatil, precum si respectarea limitelor in administrarea infuziei.

Greutate plic: 2g

Preţ unitar

- Pentru livrări en-gros, solicitaţi listă de preţuri !